A fost o toamnă caldă și lungă ale cărei semne le pândim încă. O adiere caldă,  o rază încăpățânată de soare. Pătura de funze e încă la locul ei. Sunt multe, sunt peste tot, sunt obraznice uneori, mai ales când ștergătorul nu le îndepărtează de pe parbrizul umed, și colorate înverșunat.

Într-o zi am primit de la Ileana o frunză. Arămiu-gălbuie, veștedă, dar nu uscată, ci moale, catifelată.

–          Pentru tine.

–          Mulțumesc, Ileana.

Am primit și a doua zi una. Purpurie, zimțată. A treia zi am privit deja gestul ei altfel. Și funza. Mică și glabenă ca o gutuie. Am privit întrebător. Ce era acolo? Ce însemna acea frunză pentru ea și poate nu însemna și pentru mine. Ce însemna gestul?  A patra zi am primit o frunză de la ea și una de la Armin, de la el una mare, de platan. Apoi, în următoarea zi am primit trei frunze.  Apoi patru. Erau deja mulți. De parcă înțeleseseră unul de la altul ceva ce mie îmi scăpa. Ce? Ce trebuia să înțeleg?

Sunt copii, sunt copii care au o copilărie galopantă într-o lume galopantă. Sunt diferiți de noi. Pot mai mult decât credem, înțeleg mai mult decât ne închipuim. Fac față. Ne fac față nouă, adulți prinși într-o dinamică ce ne pare nouă înșine scăpată de sub control, într-o lume de o abundență înecăcioasă și o diversitate de opțiuni… tulburătoare. În care noi cei mari nu ne mai dăruim frunze.

Mi-e și frică să îi întreb pe ei, cei darnici, care e treaba cu frunza. Aș putea deteriora gestul lor delicat, efemer și fără îndoială complet prin tirania nevoii mele de a înțelege rațional. Doar trebuie să primesc și să caut în actul primirii toate sensurile pe care gesturile lor le transmit.

Data viitoare când vă întâlnesc vă voi dărui o frunză. Ce am învățat primind, pot dărui.

Roxana