Unii își doresc pentru copiii lor mai ales o școală fără frică, fără note, fără stat prea mult în bancă, alții vor obișnuințe care duc la rezultate bune și la studii înalte.

Cel mai probabil, de când exista școală și de când au început să meargă copiii la școală, oamenii mari au încercat să o aducă la… perfecțiune. Așa se face că, în ziua de azi, sunt foarte multe criterii și opțiuni pentru o școală bună.

Părintele are de ales. Unii își doresc pentru copiii lor mai ales o școală fără frică, fără note, fără stat prea mult în bancă, alții vor obișnuințe care duc la rezultate bune și la studii înalte. Toți însă știu un lucru: copilul trebuie să fie în centrul atenției. Cu talentul și potențialul lui, cu felul lui de a fi, mai nou, cu alegerile lui.

Viziunea de ansamblu a părintelui asupra școlii bune include continuitate și armonie, transmiterea unor valori, a unei culturi, a unor atitudini (nu de puține ori acelea pe care el ar vrea să le transmită, dar nu mai are timpul necesar, sau nu l-a avut niciodată).

Ce înseamnă însă școala? Și ce îi rămâne părintelui, și numai părintelui, de făcut până pe la 18 ani?

Excursie

Din avion, rolul părintelui în excursia în țara învățării a copilului e să strângă șireturile intre idee, emoție, abilitate și atitudine. El e primul dascăl: are instrumente ca povestea, dialogul și jocul – cele mai de succes și în gradi, și la școală și în… viață.

Școala este plecatul zilnic de acasă în lumea mare, în țara conținuturilor, apoi în țara competentelor, apoi a concurenței, apoi a performanței. E o călătorie.

Grădinița e mai întâi lumea mică, extensia lui acasă, țara în care copilul va învăța poate chiar începând cu „dorul” de acasă sau de mama, pentru că educatoarea îl va ajuta să oglindească ce simte în ceea ce face.

Țara formelor, culorilor, anotimpurilor, poveștilor, cântecelelor, ghicitorilor. A învățării ca stare de bine. A descoperirii puterii cuvintelor și gesturilor. Sunt cu adevărat ani magici la sfârșitul cărora copiii par a înțelege ideea de călătorie și sunt dornici să o continue.

Educatorul

Să ne întoarcem la educator, la dascăl. Și el e într-o continuă călătorie. În principiu dincolo de obiectivele pe care le are un educator în procesele de predare, el are în vedere toți factorii de învățare.

Cei mai importanți sunt cei umani: educatorul este cel care determină procesele de învățare, prin cea ce face cu copiii și cum. Empatia, căldura, disponibilitatea, dar și autoritatea sunt cele care creează relația, care este mai importantă decât conținuturile, pentru că determină atitudinea de învățare pe termen lung.

E important cum zâmbește educatorul, cum se îmbracă, cum miroase, cum reacționează, cum structurează relația (chestii care nu se negociază, chestii față de care arată flexibilitate), ce oglindește – cum vorbește, cum povestește, cum se joacă. Ce simte și ce gândește. Ce atitudine emană. Este un mod de viață vocațional. Și educatorul este conștient de asta din ziua în care a „îmbrăcat” această meserie.

În ce este și ce face, el/ea ajunge să își propună și să realizeze activități, momente, proiecte „excelente”, dar dacă veți sta de vorbă despre efortul uriaș pus la bătaie pentru ele, sentimentul lor este că mereu se poate mai bine, că parcă de data asta nu a ieșit cum se aștepta (dacă veți întreba copiii, desigur, ei vor fi bucuroși peste așteptări de ce au făcut împreună).

E o stare de căutare, de inovație, de autodidacticism, de curaj în a experimenta ceva nou. E starea de învățare. Pentru că, într-o instituție de învățământ, mai ales cei mari învață.

Publicat si pe: independentnews.ro