Dezvoltarea motricității fine (a scrisului, de exemplu) se face cu ajutorul dezvoltării motricității grosiere.

Ei o văd ca pe o joacă, noi vedem aici sursă și proces de dezvoltare. Și joaca, și procesul sunt măiestrite, ca din umbră, ghidate de educator (aici e vorba de Raluca Vrânceanu).

Nu controlate – căci, cel puțin la grupa mare, controlul inhibă. Libertatea ghidată face diferența. Libertatea înseamnă încredere și acțiune. Și afectiune, drag de a face lucrurile. Motivație, îi spun ăștia marii.

Dacă ar fi să spun o poveste, iată:

În mijlocul curții am fost martorii unei scene uimitoare: copiii au explorat, s-au întâlnit cu propriile lor limite și capacități, într-un proces natural de învățare și dezvoltare.

Învățarea este mult mai mult decât un simplu act: este o „tură” și încă o „tură”, și apoi încă una, în care fiecare copil își asumă o serie de provocări și descoperă. Ce?

Priviți.

Ce vedem aici? Iată lista:
• firescul cu care s-au organizat și au respectat rândul;
• naturalețea & rapiditatea cu care s-au ridicat când au căzut;
• promptitudinea cu care s-au ajutat reciproc la ridicat & proptit gardul (deja deteriorat, de atâta utilizare);
• normalitatea cu care au acceptat că nu sunt pregătiți încă;
• lejeritatea de a se răzgândi pe parcurs și de a amâna momentul săriturii, fără teama de a fi judecați sau etichetați – denotă cunoaștere de sine, demers reflexiv, acceptare și încredere în sine.

Mai priviți o dată!

Ce înțelegem de aici? Noi, educatorii, noi, părinții (unii dintre noi) suntem hiper-protectori.

Înțelegem să vedem și să însoțim capacitatea lor de a învăța din propriile experiențe.

O să spuneți: „doar să însoțim”? Nu să stimulăm? Tind să cred că nu: stimulare înseamnă obiective, obiective înseamnă control. Nu e util.

Putem să avem răbdare cu parcursul normal al lucrurilor: dezvoltarea motricității fine (a scrisului mai târziu), se face pe baza și cu ajutorul dezvoltării motricității grosiere.

Adică (mai am o listă) cu ajutorul:

• curajului de a „ataca” o sarcină nouă, indiferent de natura ei;
• al rezilienței de a se ridica după ce a căzut și de a repeta încercările de câte ori e necesar;
• al estimării riscurilor și deciziei de asumare a lor (sau nu) în raport cu forțele proprii;
• al construirii mentale a planului de acțiune;
• al dezvoltării încrederii în sine atunci când reușește ceva prin forțe proprii.

Ei au făcut-o cât timp erați la serviciu. Dar, fără îndoială, au făcut-o pornind de la ce au învățat de la voi.

Publicat si pe: independentnews.ro