Cresc de juma’ de viata copii. Pe ai mei, cei trei, pe ai altora, ai celor care au incredere ca pot si …dupa care chiar afla ca pot.

Probabil cu ai mei am gresit cel mai mult (dupa vorba … Der Schuster trägt die schlechtesten Schuhe, adica susterul poarta pantofi scalciati), si sa gresesc fata de ei a facut cumva parte din proces.

Pentru ca in educatie, poti sa atingi, cu enorm de multa stradanie si constiinta, excelenta, nu constant, iar procesul ramane imperfect, greu. Pentru ca e dinamic, si in dinamismul asta trebuie sa intelegi alternanta lucrurilor simple si a celor complicate. Lucrurile simple tin de interactiunea blanda, ferma, constanta cu copiii, pentru ca intri in lumea lor, iar lucrurile complicate tin de elaborare si consecventa de a urmari … invatarea.

Una peste alta, momentele de inspiratie, cand rupi ritmul, rupi orarul, si mergi pe fler, facand cu copiii ceva neasteptat, aproape improvizat, spontan, sunt cele mai speciale: esti de-al lor, esti copil alaturi de ei si, ghici ce? Nu gresesti! Esti acolo cu ei si pentru ei, te lasi nu inconjurat, ci invadat de copilaria lor si de propria copilarie. Ii ai, simti ca sunt ai tai, si ei simt reciproc ca te daruiesti lor, pentru un moment simplu, curat, plin de veselie. Momentul trece… si nu prea. Schimba ceva, construieste ceva. Te lasa apoi sa fii dascal si pe ei chiar sa primeasca ceea ce trebuie sa le dai: invatatura.

Copiii mei, cei mai mari, sunt absolventi sau studenti, … iar cei mai mici sunt “gradinari”. Sunt foarte putin “ai mei” … si unii si altii. Sunt “ai lor”. Eu pot doar sa ma bucur ca ii insotesc, pentru un timp, in copilariile lor … cea mica, cea prescolara, cea scolara sau universitara (uneori imi iese si asta …), cea interioara (da, si asta… uneori). Si de cate ori primesc un semn de la cate un astfel ce copil… care a fost putin al meu, care s-a lasat ingrijit de ceea ce fac de ani de zile,  atunci lumea pare din nou simpla si dreapta, plina de speranta si zambet.

Roxana