Orice iesire in parc este asteptata cu mare interes, chiar daca este ceva demult intrat in cotidian. Si atunci cand iesim cu gasca de la gradi si cu doamnele educatoare (care aduc cu ele paturicile, jocurile si creativitatea), e ceva de vis. Mai intai dam o tura sa vedem ce a mai inverzit si ce a mai inflorit; apoi ne oprim in iarba la un joc de grup, ne tolanim pe paturica si stam de vorba, rontaim ceva, mai dam o tura, si aterizam la locul de joaca. Si apoi sa te tii! E o experienta complexa… ne intalnim cu natura, cu oameni, cu situatii noi, cu noi insine, cu multa joaca in aer liber! Dar uneori ploua si atunci doar dam o tura… cu pelerinele si umbrelutele; si mai sarim prin baltoace (da, unii dintre noi se intorc uzi… dar avem haine de schimb si uscator in gradi).

Cand suntem in parc, nu ne gandim musai sa facem educatie. Insa o facem, ea se intampla. Suntem impreuna atenti la gaze, frunze, mirosuri, ascultam oracaitul broastelor, pandim testoasele care ies la soare, urmarim cum infloresc nuferii, cum se inalta stuful, cum plutesc ratele salbatice urmate de puii lor… Parcul e viu, e proaspat, nu oboseste niciodata sa ne primeasca, sa ne imbie cu starea de bine si de libertate… Apoi sunt oamenii! Bunici cu nepoti, biciclisti, copii, adolescenti… Mereu capatam cate un zambet sau o privire calda, includem cate un copil in joaca noastra sau trebuie sa ne dam la o parte din calea vreunui alergator hotarat. Iar la locul de joaca invatam sa tinem unii la altii, sa avem rabdare, sa ne ajutam. Ah, da! Locul de joaca face parte din viata noastra de gradinari… devine jungla sau naveta spatiala sau castel atacat de dragoni! Devine poveste!

Da, e adevarat, acasa ajungem oboositi… Mama ne intreaba:

– Ce ai facut la gradi?

– Bine!