Sunt deja ani buni de cand a aparut pledoaria originala si amuzanta a lui Sir Ken Robinson pentru inventarea unui sistem de educatie care sa nu ingroape creativitatea.
De atunci, opinia generala a continuat sa se indrepte cu viteza constanta spre ideea ca sistemul actual de educatie publica nu mai este calibrat corect. Ca uniformizeaza. Ca pretuieste norma si inteligenta academica. Ca marginalizeaza artele si gandirea divergenta. Si desi argumentatia lui Sir Ken, la fel ca argumentele pe care le aud constant, sunt reale si bazate pe o intelegere corecta a realitatii, cred ca lipseste ceva.
Bine, bine, vaporul nu se indreapta in directia corecta. Ce e de facut?
Pentru ca sa ne intelegem, sistemul public de educatie, asa cum exista el azi, este un colos. Un vapor care are o directie si o inertie uriasa. In acelasi timp, in jurul acestui vapor lucrurile se schimba cu o viteza uluitoare. Sa ne gandim la economie si la cultura in contextul globalizarii si al galopului ireal al tehnologiei. Cum ar putea un vapor sa fie agil, predictiv, adaptabil?…
Asa cum il descrie Sir Ken Robinson, sistemul de educatie in paradigma sa actuala se ocupa de intelect, este finantat din bani publici si este gratuit si obligatoriu, mulandu-se, de asemenea, pe un schelet social pietrificat si un imperativ economic invechit. Daca ar fi sa “fugim” in directia opusa asa cum ne propune el, cateva minute mai tarziu, in conferinta sa, ar trebui sa inventam un sistem care:
- se ocupa holistic de devenirea omului
- e finantat de grupuri de interese sau de alte grupuri; este un subiect in sine identificarea unor astfel de grupuri (familie, companii, ONG-uri, etc.)
- este alcatuit dintr-un puzzle de materii facultative si
- costa usturator – in functie de nivelul la care trebuie sa se ajunga… cam ca intr-un joc…
Asadar, sa fie schimbare!
Dar cum?… E o intrebare critica, nu retorica. Nevoia de reforma radicala nu inseamna ca o reforma realmente radicala si brusca poate pune vreun sistem de invatamant pe o traiectorie noua. Tocmai din cauza colosului despre care am vorbit, pasii mici sunt de preferat. Intoarcerea cu 180° poate fi cel mult un U-turn larg, la viteza precauta (caci nu ne dorim sa fim aruncati de tot in sant, sau peste bord). Deocamdata (cel putin in realitatea romaneasca) rezonabil ar fi sa ne pregatim pentru a ajunge in punctul cel mai de jos, de unde se poate pleca doar in sus. Sa acceptam ca dinamica sistemului este aceea a unui colos, iar pana cand acesta isi consuma inertia, noi trebuie sa fim pregatiti sa inlocuim vaporul cu… ceva.
Unde gasim noul motor de tractiune?
As zice ca motorul, de aceasta data, ar trebui cautat dincolo de lege / norme / metodologii. OMUL ca declansator si motor, ajutat sa se dezvolte in si in afara sistemului, punandu-i la dispozitie mijloace reale de dezvoltare personala si profesionala, poate fi singura solutie.
Revenind la discursul lui Sir Ken Robinson, in urma lui ramane o puternica impresie cum ca schimbarea de acest fel are sens; raman si intrebari grele: e posibil? Cum? Care sunt primii pasi? Ce procese sunt implicate? Ce urmarim de fapt? Cum stim ca suntem pe drumul cel bun? Cum sa nu pierdem orientarea catre cultura? Cum va afecta schimbarea asta ceea ce (trebuie si/sau vrem sa) stim si ceea ce (trebuie si/sau vrem sa) putem? Ce ramane important?
Sunt intrebari pe care ni le punem si pe care, in aceeasi masura, vi le punem si voua. Se pare ca suntem, cu totii, nascuti cu capacitatea gandirii divergente. Poate a sosit timpul sa regasim creativitatea si curajul de a da voce propriilor idei.
Publicat si pe punctuldefierbere.ro
