Vă tentez cu pacea de a fi părinte, nu cu alergătura de a fi părinte performant, în ideea de a induce o copilărie performantă.

Copilăria are ritmul ei, așa cum viața are calendarul ei. Educația se face cu drag, dar mai ales cu băgare de seamă, pentru că are pe mână creșterea. Iar creșterea e un continuum, până la 99 de ani.

Cum ar fi dacă nu am mai împărți copilăria în etape de dezvoltare, așa cum spune psihologia sau pedagogia. Cum ar fi să vorbim nu de ce facem noi, ci despre ce trăiesc ei?

S-a născut. E pe lume. O vreme pare că doar doarme, plânge sau este hrănit. Simpla lui/ei existență polarizează niște realități (responsabilități), niște trăiri (adesea frici, depresii), generează o altă perspectivă asupra realității (de exemplu ce mănâncă mama ca să hrănescă la rândul ei, cum procedează tatăl … să fie tată). Și o fericire de fond nemaiîntâlnită. Apoi pare că cere ceva într-un fel care, ca părinți, ne pune în alertă.

Nu e o cerere, e doar o prezență cu care ne simțim datori să facem ceva. Să împlinim. Împlinim mai ales prin prezență. Asta pentru restul vieții nostre de părinți, adică restul vieții noastre ca oameni.

Trăim asta, căci e în natura noastră. Desigur învățăm arta de a fi părinte (raftul e plin de cărți răscitite, motoarele de căutare spun tot). Dar, când vine vorba de ales, ne bazăm pe ce trăim. Sau asta ar fi de dorit. E o metodă la care recurgem fără să ne dăm seama. Poate ar fi bine să avem încredere în ea, în noi.

Ce trăiesc ei? Fericirea inocentă de a fi. Competența din fabricație de a iubi. Ei își trăiesc prezentul fără rest (plâng, se bucură, fac, dorm, se joacă cu un randament de 100%) și iubesc prezențele din viața lor.

Și cresc.

Iar noi începem să vrem să facem, să educăm, ne ducem cu gândul în viitor, punem pe listă opțiuni, căutăm ce e mai bun, nu doar ca hrană, igienă, rutină, obiceiuri de familie, parcă vrem ceva mai mult.

Acesta e momentul în care vin și spun: „less is more”. În copilăria de azi prezentul devine foarte lesne supra-planificat, căci părintele e în F.O.M.O*), nu și copilul. Copilul vrea copilărie continuă, limpede, fericită. Și are dreptul la ea. Copilul e în J.O.M.O**) Și pledez pentru asta. O copilărie încărcată nu are cum să fie echilibrată și nici limpede. Și nici copilărie. Căci nu mai are loc.

E un fel de teasing ce spun eu aici: vă tentez cu pacea de a fi părinte, nu cu alergătura de a fi părinte performant, în ideea de a induce o copilărie performantă.

Ce aveti de ales: o grădiniță plăcută, recunoscută, aproape de casă (mai ales dacă o începeți la vârsta antepreșcolară, adică de pe la doi ani), un optional (dacă se poate tot în grădiniță) – unul, cel mult două, dacă sunt trei copilul e deja la job; un sport (unde o fi mai bine, să nu vă scoată din minți drumurile), timp de sărbătoare.

Ce e asta? Timpul pe care îl aveți de petrecut cu copilul sărbătoare să fie, chit că e despre făcut curat, pus la spălat, văzut un film, ieșit în parc, citit o carte sau pur și simplu odihnit pe canapea sau în curte. Gătit împreună. Do not miss that out!

O limbă străină, un instrument, evenimente (răruț și drăguț), călătorii, vacanțe acasă.

Căci apoi vine școala. Aici se mai schimbă câte ceva, căci sunt de urmărit obiective școlare (de către părinte, căci el e partenerul; afterschool-ul, oricât de bun, nu e „in charge”). Dar copilăria nu se schimbă, ea curge, pe alocuri ca un râu de munte, dar curge și (să) ne bucurăm de asta. Copilul devine elev, dar rămâne ancorat în copilăria lui, de care are nevoie. Școala e importantă, dar școala nu e tot universul, tot timpul, tot efortul. Nu are voie să epuizeze copilăria. Aici e nevoie de puțină măiestrie, dar în mod sigur de aceeași prezență ca odinioară, în copilăria timpurie. Magică. Elevul fericit e copilul fericit, căci copilul nu a dispărut (nu va dispărea niciodată, asta știm deja, măcar când ne uităm la noi, cei mari).

Ce trăiesc copiii în școală? Copilăria. Până târziu. Și nu pe lângă tot restul, ci înainte de tot restul. Copilăria neștirbită se continua cu un sine neștirbit. Și parcă e ceva ce am vrea pentru copiii noștri. Da, și un premiu, și o olimpiadă, poate. Hai să vedem.

Copilăria e o stare (de bine), e o dinamică (de bine) pe care noi, părinții, chiar și dascălii, o putem folosi ca să îi creștem, fără să fie necesar să o înlocuim cu ceva mai bun.

Nu e ceva mai bun decât o copilărie trăită. Trăită până la capăt. Ca pe vremea noastră.

În plus, oricând putem cere o părere specializată. Resurse există.

–––––––

*) Fear Of Missing Out
**) Joy Of Missing Out

Publicat si pe independentnews.ro