Când suntem în ipostaza de părinți, de dascăli, trebuie să avem răbdare cu copiii care „procesează” greșelile: ei o fac în felul lor, în timpul lor și, mai ales, în sinea lor.

Nu îmi place să vorbesc despre greșeli, decât dacă le privesc ca pe instrumente prin care putem face lucrurile mai bune. Despre cum le procesăm și extragem din ele ceea ce e de învățat. Greșeala vine cu frustrare, cu rușine, dar și cu decizii și cu înțelegere. Și la adulți, și la copii.

Totul e, mai ales atunci când suntem în ipostaza de părinți, în ipostaza de dascăli, să avem răbdare cu copiii care „procesează”: ei o fac în felul lor, în timpul lor și, mai ales, în sinea lor. Se întâmplă să nu avem răbdare cu ei, să vrem să „îmbunătățim” procesul, să-l grăbim, să–l controlăm, să fim siguri că duce la rezultatele care trebuie. Sau să eliminăm supărarea, necazul, suferința, presiunea. Și atunci scoatem procesul din sinea lor la vedere, doar că el devine procesul nostru. Și rezultatele tot ale noastre. Copilul va repeta greșeala de câte ori va avea el nevoie. Și va procesa data viitoare, dacă i se dă ocazia.

Cum putem ajuta?

Eu încerc să las procesul să dospească (fără nici un fel de indicații sau comentarii) și să fiu, emoțional, alături de ei.

Verbal, în prima fază trebuie să mă abțin.

Abia apoi, când simt că mi-a trecut mie, și că ceva acolo s-a schimbat, și numai dacă e absolut necesar, încerc  să dezvolt o poveste sau o pildă care să rezume situația. Cel mai adesea din copilăria mea. Și pe mine, adultul din ecuație, mă ajută: să mă pun în pielea copilului și să nu sufoc întregul proces, ci să îl normalizez. Greșeala se trăiește cu normalitate.

În plus îmi propun să cer de la ei doar cât pot ei, nu mai mult. Îmi zic mereu: ei sunt puii noștri… – expresia am luat-o de la o bună prietenă, mama a șase copii, de la care am învățat și să spun fără frică „Mama te iubește!” Oricât de mare ar fi greșeala și arzătoare criza.

Am auzit de curând o pildă foarte bună, mai ales în cazul copiilor (sau adulților, de ce nu?) care se înfurie ușor, pentru ca apoi să le pară rău, a nu știu câta oară: „Der Elefant im Porzellanladen” (este o expresie germană, elefantul în magazinul de porțelan) ilustrează exact inadecvarea furiei atunci când izbucnește.  Povestea e așa: când elefantul e deja în magazinul de porțelan, orice ar face, e deja prea târziu. El trebuie să învețe să se oprească în momentul în care dă să intre în magazin. Atunci nu e prea târziu.

Publicat si pe punctuldefierbere.ro