Nu imi place sa vorbesc despre greseli, decat daca le privesc ca pe instrumente prin care putem face lucrurile mai bune. Despre cum le procesam si extragem din ele ceea ce e de invatat. Greseala vine cu frustrare, cu rusine, dar si cu decizii si cu intelegere. Si la adulti, si la copii.

Totul e ca, mai ales atunci cand suntem in ipostaza de parinti, sa avem rabdare cu copiii care “proceseaza”: ei o fac in felul lor, in timpul lor si, mai ales, in sinea lor. Se intampla sa nu avem rabdare cu ei, sa vrem sa “imbunatatim” procesul, sa-l grabim, sa –l controlam, sa fim siguri ca duce la rezultatele care trebuie. Sau sa eliminam supararea, necazul, suferinta. Si atunci scoatem procesul din sinea lor la vedere, doar ca el devine procesul nostru. Si rezultatele tot ale noastre. Copilul va repeta greseala de cate ori va avea el nevoie. Si va procesa data viitoare, daca i se da ocazia.

Hm… Eu incerc sa imi cer mie sa cer de la ei doar cat pot ei, nu mai mult. Imi zic mereu: ei sunt puii nostri… Sa las procesul sa dospeasca (ma abtin de la indicatii sau comentarii) si sa fiu emotional prezenta, sau sa dezvolt o poveste sau o pilda care sa rezume situatia. O mica fictiune care s-a intamplat…cand erau eu copil.

Am auzit de curand o pilda foarte buna, mai ales in cazul copiilor (sau adultilor, de ce nu?) care se infurie usor si …aprins, ca apoi sa le para rau, a nu stiu cata oara: “Der Elefant im Porzellanladen” (este o expresie germana, elefantul in magazinul de portelan) ilustreaza exact inadecvarea furiei atunci cand izbucneste.  Povestea e asa: cand elefantul e deja in magazinul de portelan, orice ar face, e deja prea tarziu. El trebuie sa invete sa se opreasca in momentul in care trompa lui da sa intre in magazin. Atunci nu e prea tarziu.