Cand copiii sunt provocati sa vorbeasca DESPRE CE VOR EI
Nu stiu daca ati remarcat, dar modelul actual de scoala (hai sa ne raportam doar la acest mediu, sa nu il includem si pe cel de acasa, deocamdata) ii pune pe copii in doua situatii de manifestare verbala: una in care vorbesc cu adultul/adultii din fata lor pe un subiect dat de acestia din urma (si pe linii de gandire oferite de acestia din urma); si una in care copiii vorbesc ei intre ei – si pe cuvant ca ar fi absolut fascinant sa reusiti sa va infiltrati, invizibili, printre ei, cand fac acest lucru.
Veti constata cata curiozitate, cutezanta si dorinta de explorare exista in copii – si nu neparat legate de subiectele de la scoala ca istoria, geografia sau literatura. Copiii vor sa descopere – da! Dar in primul rand vor sa se descopere pe ei insisi. Iar in aceasta misiune – poate cea mai importanta a vietii lor – adultii contribuie, de cele mai multe ori, cu rigla si compasul. Adica dau informatii deja considerate valide, ofera seturi de intelegere a lumii care sunt aproape mereu despre ce este in afara, nu despre ce este inauntru…
Dar daca i-am provoca pe copii sa vorbeasca… despre ce vor ei?
Daca noi, ca dascali sau adulti am deveni semi-invizibili, nemaiasumandu-ne rolul de Stie-tot, ci un rol in care noi suntem cei care avem nevoie de explicatii si de ajutor in a ne clarifica idei, informatii, stari, situatii? Daca nu am mai urmari niste continuturi, nu am mai avea niste obiective, ci ne-am pune la dispozitia elevilor propria maturitate pentru a crea starea de dialog?
Vocatia de a dialoga este o competenta umana care poate fi pusa la treaba folosind tot ceea ce pune la dispozitie momentul real. Pornind de la o intrebare sau o afirmatie aleatorie, scotand dintr-o cutie un biletel cu o tema sau un subiect de discutie sau comentand un eveniment, dascalul poate genera un dialog despre copii, despre lumea lor, deciziile lor, intelegerea lor; ulterior, tot elevii vor putea decide dacă acest exercitiu de dialogare a fost valoros, important sau nu, util sau nu.
In functie de dispozitie, activitatea poate genera alte forme de manifestare spontane sau planificate pentru urmatoarele intalniri: scrisori trimise colegilor, interviuri luate invatatorilor, experimente cu mesaje trimise prin baloane cu heliu, tombola/banca de idei, jurnale comune, liste cu virtuti sau slabiciuni, povesti originale, manuale de conduita, albume de poezii, gluma zilei…
Toate aceste activitati le-am facut impreuna cu clasa a patra la propunerea lor, ca urmare a unor indelungi discutii, aparent fara scop si fara plan, dar care pentru ei erau o decatusare de energie si emotie: ajungeau in sfarsit sa discute (cu un ghidaj subtil) despre universul lor si al preocuparilor lor, din care scoala era doar o parte, si nu cea mai importanta.
Acest tip de abordare are doua uriase avantaje: primul, legat nemijlocit de copil, care invata sa formuleze intrebarile corecte si descopera ca raspunsurile apar si se schimba pe masura ce experienta lui creste; invata sa aiba repere si asteptari juste de la lumea din jur si sa se bazeze in primul rand pe gandirea si simtirea lui. Al doilea este legat de dascal, care are astfel minunata ocazie de a-si redescoperi elevii, cu abilitatile lor – poate pana atunci nedescoperite – de manifestare artistică, poetică, raţională, morală, etc.
Intr-un astfel de proces, pe care il recomand calduros, invatatorul devine un animator al realitatii copiilor, un explorator si un ghid nestiut, dar mereu prezent, al auto-descoperirii acestora.
